Până când, Doamne mai ai răbdare cu noi? Noi care la prima greutate, la prima împotrivire lăsăm totul baltă și ne apucăm să ne plângem. Noi care ne facem planuri, ne bucurăm de planurile noastre, ne imaginăm cât de frumoase vor fi lucrurile, facem scenarii despre cât de bine vor evolua, iar când ele (planurile) nu decurg după cum ne-am imaginat noi ne îndreptăm, în final, privirea spre Tine; dar nu ca să ne recunoaștem eșecul, ci ca să găsim vinovatul. Noi care explorăm ca să cunoaștem pentru ca mai apoi să Te înghesuim în cunoașterea noastră, despre care nu ne dăm seama că este limitată. Noi care scriem legi și reguli din dorința de a controla comportamentul altora și nu al nostru. Noi care ne dăm cuvântul și facem promisiuni ca și cum noi am conduce Universul acesta, dar promisiunile Tale sunt tot mai puțin crezute și cuvântul nostru are tot mai puțină valoare în fața celorlalți. Noi care știm să construim clădiri, infrastructură și fabrici care să slujească scopului comun uităm de aproapele nostru și dacă nu uităm urmărim tot interesul nostru în cele din urmă ne luând seama că singura moștenire adevărată pe care o putem lăsa este să-L arătăm pe Cristos generației de după noi.
De fapt, întrebarea mai profundă este „de ce, Doamne?” De ce ne (mai) iubești? De ce încă aranjezi circumstanțele și istoria ca să lucreze spre binele celor ce Te iubesc? De ce ne mai asculți când este clar că noi nu Te-am ascultat pe Tine? De ce răspunzi închinării noastre publice când noi ne vedem de ale noastre tot restul săptămânii? De ce ridici și încurajezi deși noi n-am făcut asta niciodată cu alții? De ce ne iubești când noi doar căutăm o casă mai frumoasă, un apartament mai mare, o mașină mai nouă/bună/frumoasă? De ce ne promiți că ești cu noi în cele mai dificile momente când noi căutăm tot timpul calea mai ușoară și dacă asta implică și puțin (sau mai mult) compromis spunem: asta e! De ce ne arăți bunătatea Ta prin faptul că ne-ai dat o lege pe care mai apoi ai vrut s-o scrii în inima noastră, când noi nici nu ne sinchisim să o citim măcar… că ne plictisim!
Și, Doamne, ce ar mai fi de vorbit… că Tu ne-ai și vorbit, ne-ai și căutat, ne-ai și arătat dragostea Ta imensă. Ce să mai spunem, Doamne, decât că vrem să fim ai Tăi. Cu toate defectele, apucăturile și păcatele noastre. Cu toate consecințele neascultării noastre. Cu toată lipsa noastră de interes față de Cuvântul Tău și preocuparea noastră pentru lucruri trecătoare, cu toate acestea, ne dorim și vrem să fim iubiți de Tine. Pe zi ce trece ne dăm seama, în păcătoșenia noastră că doar la Tine este speranță. Doar în Tine găsim siguranță. Doar la Tine găsim izbăvire de pornirile firii noastre pământești. Pentru că știm că Tu faci toate aceste lucruri, nu datorită nouă, nici a abilităților noastre, ci „de ce-ul” și „până când-ul” de mai sus își au răspunsul în Cristos Isus!