E iar Crăciun! Și parcă tot mai des ne aflăm în poziția de a ne „produce” bucuria într-un fel sau altul. De multe ori vorbim despre bucuria din preajma Crăciunului ca despre ceva care trebuie să vină din afara noastră, nu ca și cum ne-am bucura pur și simplu că aniversăm pe Cel care a pășit în creație. Să ne înțelegem, unul din motivele pentru care sărbătorim Crăciunul este tocmai acesta: că lumea de acum obișnuiește să sărbătorească zilele de naștere. Și asta facem și în cazul lui Cristos. Și numai pentru acest motiv, bucuria noastră ar trebui să fie una interioară nu produsă de ceva exterior (zăpadă, sanie și zurgălăi). Oare cum s-ar simți copilul nostru dacă noi ca părinți ne-am „chinui” să fim bucuroși că „iară vine ziua copilului” sau cum s-ar simți părintele dacă copilul ar acționa așa?
Să ne înțelegem (din nou) bucuria aniversării lui Cristos vine din faptul că acesta este momentul în care transcendența întâlnește creația, nemurirea întâlnește temporalul și veșnicia întâlnește finitul. Faptul că El a luat chip de om este atât de semnificativ încât acest fapt a transformat istoria pentru totdeauna. Bucuria vine din identificarea Lui cu noi, din lucrarea Lui răscumpărătoare care ne transformă și ne schimbă.
Întâlnirea lui Cristos cu finitul este întâlnirea de gradul zero care merită sărbătorită. Înaintea Lui ne proșternem în adorare, închinare și bucurie de fiecare dată când avem, iată, încă o ocazie să sărbătorim. Orice altă întâlnire de grad zero produsă de oameni nu se poate compara cu această întâlnire dintre El, Creatorul prin a cărui Cuvânt au luat toate ființă și făptura care după ce a fost creată într-un mod atât de tainic a trebuit răscumpărată datorită rebeliunii ei. E iar Crăciun, bucură-te închinându-te Lui!